De-ar crește plopii din ocean / If poplars grew from the ocean

De-ar crește plopii din ocean

Mă aflu și acum în tratative cu inerția
acelui neobișnuit sfârșit de mai
îmi amintesc că cineva ținându-mă de mână
îmi număra plopii de pe un îndepărtat ocean
Am vrut să-i spun că nu din apă cresc copacii
dar numărătoarea s-a oprit la șase
și m-am oprit și eu, așteptând.
În mintea mea se luau la întrecere peștii
nedumeriți se îndreptau spre un alt țărm
Cuvintele-mi fără schelet
porneau din avalanșe mici, nebănuite
acoperind încet orașul, parcă sufocându-l
m-am ferit ca pe chipul meu să se cunoască
că în tăcerea tâmplelor închise
eu auzeam niște bătăi

If poplars grew from the ocean

I am still negotiating with the inertia
of that unusual end of May
I remember someone, holding my hand,
counting the poplars on a distant ocean
I wanted to tell them that trees don’t grow from water
but the counting stopped at six
and I stopped too, waiting.
In my mind, the fish were racing one another,
bewildered, heading towards a different shore
My words, without a skeleton,
rose from small, unsuspected avalanches,
slowly covering the city, suffocating it
I tried to hide it, so it wouldn’t show
that, in the silence of my closed temples,
I could hear a heartbeat.

This is again an older poem, written about a relationship, the hope and fear we experience when meeting someone, when noticing that we are nervous around them…and that we do care about what they’re thinking of us. I was about 10 years younger at that time and had a different view of love, relationships…myself obviously. Yeah, so much has changed since then.